« Undeva, intr-un colt al mintii mele creste un copac. Radacinile sale, delicate, subtiri, dar totusi rezistente, se infing din ce in ce mai adanc, refuzand sa se opreasca, sovaind, dar continuand. Printre ele, adusa acum mult timp de vant si ingropata incetul cu incetul se afla o samanta care abia acum da roade. Un fir de viata sparge coaja tare, strecurandu-se incet, dar sigur prin gramada de pietre si scoarta. Departe de orice farama de timp, se dezvolta, se intinde, cucereste. Oare va strapunge corpul celuilalt ?
Ma ridic deasupra si vad ca nu sunt decat imagini suprapuse. Copacii cresc unul langa altul, urmand sa se imbratiseze, inflorind, intarindu-se, mai puternici decat orice stejar. Batand inca o data din aripi in jos, ridicadu-ma, vad o padure. Nu-mi vine sa cred cat de mare e. Atotcuprinzatoare, intinsa, umbrita si linistita.
Sunt cel care paseste in panta pe sub coroanele copacilor. Sunt cel care urca agatandu-se de stancile acoperite de radacini, sunt corbul care sta pe ultima ramura a celui mai inalt brad si priveste in jur. Sunt soimul care imbratiseaza cerul si pamantul, focul dinlauntrul arborilor si apa din nori. Sunt uflarea vantului si vasul luminii ce ma umple. Sunt ploaia care cade si hraneste.
Prima picatura se aseaza pe geamul casei mele, lovindu-l usor. Un altul se prabuseste langa, urmat de inca doi, urmati de inca o suta, urmati de mii si mii si mii de boabe mici de gheata ce bat, parca jinduind sa intre. »
De ce imi bati in geam, grija ? Bati in geam si suni la usa, dar soneria veche rugineste incet incet, iar eu nu te mai aud. Ies pe usa din spate. Ma duc la o cafea… mult mai placuta decat tine, amaro.
